A doua zi a weekend-ului în Harghita a fost rezervată traseului prin Cheile Vârghișului. Acestea reprezintă o arie protejată de interes național, din Munții Perșani, formată din numeroase formațiuni geomorfologice săpate în calcare de către râul Vârghiș. Adâncirea cheilor lungi de 4 km a avut loc în mai multe etape, iar peșterile s-au format în paralel cu acțiunea erozivă a apei asupra calcarului. Acest lucru fiind dovedit de peșterile și terasele aflate la nivele diferite, respectiv 5, 20, 40, 70-120 m deasupra cursului actual al râului.
Până în prezent, în chei au fost descrise și cartate 122 peșteri.
Am ales varianta de acces prin satul Vârghis, mai ales că drumul până la intrarea în chei a fost asfaltat, excepție făcând ultimii 2 km. Este îngust, dar sunt destule alveole în care te poți refugia în caz de nevoie.
Biletul de acces se plătește la ranger, 8 lei de persoană, iar parcarea la altă persoană, 25 lei. Da, 25 de lei costă parcarea într-o poiană, neamenajată, delimitată de benzi de plastic. Altă variantă nu prea ai, decât să îngrămădești mașina pe marginea drumului și ai toate șansele să o zgârii. Nici măcar în fața Centrului de vizitare unde ar fi încăput câteva mașini, și acolo era pusă banda de plastic.
Rangerul ne-a dat câteva informații și am intrat urmărind marcajul cruce albastră. Pădurea e așa cum am sperat, colorată în toate nuanțele de galben, superbă.
Traseul începe ușor și urmărește albia râului. În vreo 10 minute am ajuns la prima punte și de aici începe spectacolul.
Din acest punct se poate urca prin pădure către belvedere, pe punct roșu și apoi coborârea în chei.
Poteca străbate aici o zonă print-un covor de frunze și un tunelaș format din ramurile copacilor.
În scurt timp am ajuns la a doua punte. Mă minunam de peisaj și mă felicitam pentru alegerea făcută.
Înainte de a ajunge la a treia punte, pe partea stângă, am urcat către Peștera Tătarilor. Nu este semnalizată, dar cărarea este destul de evidentă. Mai sus cărarea se mai ramifică, trebuie să mergeți spre dreapta.Urcarea este susținută și necesită atenție. În câteva minute, 5 cred, am ajuns la cea mai frumoasă peșteră din chei. Ne aduce aminte de grota din Cheile Sohodolului din Gorj. Grota este impresionantă, are 2 cavități mari asemănătoare nărilor și un tunel, formate în calcare prin acțiunea apei.
Am coborât și am mers către Peștera Șura Cailor, de lângă puntea numărul trei, fără a o traversa. Intrarea este foarte mare și se îngustează pe parcurs.
Apoi am traversat puntea și am mers spre dreapta către Peștera Orban Balazs, cea mai mare peșteră din chei. Lungimea totală a galeriilor peșterii însumează 1527 m. Aceasta este cunoscută ca fiind unul dintre cele mai importante adăposturi de lilieci din Transilvania. Numărul de specii, dar și numărul de exemplare din fiecare specie, diferă în funcție de perioadă, toamna fiind cei mai mulți.
Accesul se face pe scări metalice. Aici am întâlnit alt ranger care ne-a spus că vizitarea zonei din peșteră unde se află colonia de lilieci este închisă și se poate vizita doar însoțiți de el contra sumei de 15 lei de persoană. Nu am vrut și ne-am plimbat prin cealaltă sală a peșterii și am sperat să vedem măcar un liliac. Și chiar am văzut unul în stadiul de hibernare cum sunt în perioada aceasta. Pare a fi din specia Liliacul mic cu potcoavă (conform panoului de informare).
Știam că aveam șanse să vedem lilieci și am venit pregătiți cu frontale.
Și multi păianjeni am mai văzut, din ăia mari.
Am revenit la puntea numărul trei și am continuat pe marginea apei.
Am ajuns la intersecția traseului bandă galbenă care urcă spre belvedere. Vom merge și acolo, dar am mai înaintat un pic prin chei și am ajuns la puntea numărul patru care nu mai era suspendată, ci prinsă de peretele de stâncă.
Gata, până aici am vrut. Traseul cruce albastră mai continuă prin chei vreo 2 km, am înțeles că nu mai e așa spectaculos. Ne-am întors și am urcat către belvedere pe banda galbenă. Poteca este doar prin pădure, iar urcarea este destul de accentuată. În vreo 15 minute am ieșit din pădure în Poiana Pietrii, am trecut pe lângă refugiu și am mai urcat o pantă. Alții au ajuns pe traseul de via ferrata.
De sus se vede toată zona…
Am stat minute bune, am contemplat aceasta frumusețe și-mi ziceam în gândurile mele simple: Mamă, cât e de frumos!
Pentru a ne întoarce am ales traseul punct roșu. Am intrat imediat în pădure și prin pădure am mers până am ajuns la podul numărul unu, fără să mai avem vreun punct de belvedere. Dacă știam că nu se mai vede nimic, ne întorceam prin chei.
Copacul uriaș din imaginea de mai jos a fost cel mai interesant lucru văzut pe traseu.
Traseul l-am finalizat în mai puțin de 4 ore, mers normal și foarte multe opriri pentru poze. Se poate face în orice sezon, cred că toamna cheile sunt de-a dreptul spectaculoase, iar încălțămintea antiderapantă este obligatorie.
